Există în poezia lui Cosmin Perţa o evidentă înclinaţie către catalogările filogenetice. Cel puţin dacă avem în vedere cel de-al doilea volum al său (Santinela de lut, Editura Vinea, 2006) şi dacă acordăm suficientă atenţie cuvintelor. Pentru că nu e neapărat vorba de motivele atât de dens animaliere, cât de o anumită preferinţă de structurare. Format în mediul poetic clujean de orientare neoexpresionistă, se arată oarecum firesc la el repertoriul fiinţelor stranii, totemice, al tuturor corpurilor primitive pe care le întâlnim parcurgând cartea; surpriza stă însă în diversitatea acestora, în grija cu care "lighioanele" sunt disociate unul de celălalt. Putem spune chiar că nici unul dintre aceste animale nu trece dintr-un poem în altul. Sunt specii nenumărate, toate pe cale de dispariţie...
Iată şi cum: "Tatăl meu a început bine/ Avea tot atâtea piei/ cât un ornitofag", "să se scălâmbăie ca o focă rănită,/ să pufăie ca o pisică violetă", "liniştea strecurându-se ca un leopard în urechile mele", "ca un şuvoi de lilieci li se revarsă maţele", "cagula iedului viu o să cadă", "cu o limbă de şacal, de viezure,/ tu, mamă, urmezi", "puţini îşi amintesc culorile pestriţe ale caracatiţei de fier", "prin vintrele prietenilor mei mişună furnicile roşii de amazon", "avem doi, trei copii, iguane electrice şi vecini sănătoşi", "fluturii bej încă nu au ieşit din ea", "o libelulă de puf,/ moartea de-apoi", "botul mistreţilor lucind în noapte", "linxul de pluş se ascunde sub plapuma groasă" etc. Unele sublime, altele neinspirate sau previzibile, imaginile acestea se repartizează uniform. Un adevărat atlas zoologic realizat cu precizie ştiinţifică şi cu gravitate de bestiar medieval.
Interesant e că procedeul se aplică în mod constant şi în afara biologicului: opulenţa speciilor se transferă asupra cuvintelor. Criteriul de selecţie al acestora nu mai e adecvar
