In dorinta de a anima, cumva, peisajul teatral autohton, destul de obosit si de lipsit de varietate, cate cineva (reprezentant, de obicei, al "noii regii" sau al "noii critici") se apuca din cand in cand sa nascoceasca si sa arunce "pe piata" posibile teme de controversa; seminte de scandal, cum ar veni. Printre acestea apare, periodic, subiectul conflictului dintre generatii; in speta, al teatrului "novator" practicat de tineri in contrast cu teatrul "depasit" produs de... ceilalti. Nimic mai fals, dupa parerea mea.
Pentru ca asemenea categorisiri pacatuiesc printr-o generalizare simplista, mai niciodata confirmata de fapte, de genul "italienii sunt buni cantareti" sau "rusii sunt betivi". A observa ca unii italieni canta frumos (mai frumos, de pilda, decat unii englezi) si ca unii rusi nu duc paharul la ureche (spre deosebire, nu-i asa?, de majoritatea romanilor) este a emite, la randul tau, un loc comun - mai putin frecventat, totusi, decat acelea pe care el le contrazice. Dar, fireste, viata noastra ar fi mult mai grea fara truisme.
Venind la chestiunea strict teatrala, iata un contraexemplu: unul dintre regizorii cei mai inovatori si mai dispretuitori fata de caile batute se numeste Alexandru Tocilescu si are 60 si... de ani. Toca - apelativul sub care e identificat in teatrul romanesc - este intotdeauna, pe scena, in raspar cu miscarea generala; sau cu incremenirea generala. Fie ca dezgroapa din uitare texte romanesti suprarealiste (Poate, Eleonora de Gellu Naum), fie ca avanseaza, pe "prima scena a tarii", O scrisoare pierduta cu Dandanache in chip de conte Dracula, fie ca ofera, cu Bizarmonia lui Nicolae Brandus, primul exemplar autohton de teatru "instrumental" (si amintesc aici numai ispravile lui postdecembriste), Toca este, in permanenta, in cautare si, cel mai adesea, in gasire de noutate. Nu da la iveala numai capodopere - ar fi de
