De ce a râs Gary în paginile Jurnalului, în corespondenţă, în romanul Adio, Europa! şi în comedii? în mare parte de aceleaşi lucruri şi din acelaşi motiv precum Milan Kundera (Gluma, Cartea râsului şi a uitării). La început râdea dezlănţuit, superior şi cinic uneori, de nenumăratele feţe ale prostiei, mai apoi râdea amar de propria înfrângere, din disperare. La început însemnând tinereţea în cadrul Cercului de la Sibiu, când citea în grup Enuresis nocturna, făcându-i pe ceilalţi să se tăvălească de râs. Iar mai apoi e perioada tuturor interdicţiilor, de după detenţie şi excomunicare din centrul vieţii culturale, unde trebuia să se afle de drept. Eşecul a venit, paradoxal, din excepţionala lui inteligenţă sigură de sine, tăioasă, neiertătoare. Lăsată să funcţioneze liber, l-a transformat în victimă, l-a pus în conflict cu puterea opresivă, incultă, brutal-pedepsitoare, care voia să-şi răzbune complexele. Sîrbu a plătit prea scump talentul de spadasin al cuvântului şi martirizat de cuvânt. în Fraţii Karamazov, stareţul Zosima interpretează, pentru Ivan, atitudinea martirului care "simte un fel de satisfacţie să ia în deriziune propria deznădejde, tot din deznădejde". în cele din urmă, râsul e pentru Sîrbu o soluţie de dominare a disperării şi a cauzelor ei. Are aceeaşi funcţie, ca şi ironia.

Cum nu o dată o spune, Sîrbu avea acel l^esprit drôlatique, descoperit şi de Blaga, ca dat nativ al "bufonului Gary". I-a plăcut să se acopere, parcă protector, cu eticheta pusă de Blaga, iubitul lui profesor, adesea spre a nu recunoaşte că râde pe ruina propriei lui vocaţii, deşi a făcut teoria unui astfel de râs. I. D. Sîrbu, acest "copil teribil" al Cercului literar de la Sibiu, cum l-a numit Doinaş, avea această aptitudine, acest simţ al umorului, o facultate ce nu funcţionează fără inteligenţă. Şi tot Doinaş, evocându-l pe Gary, îl situa ca inteligenţă, la acelaş