Trăim într-o lume în care scrisorile sînt pe cale de dispariţie. Şi odată cu stingerea genului epistolar pierdem setul de obişnuinţe pe care ni l-am creat în vederea unei deprinderi pe care adineauri nimeni nu ezita să o treacă în rîndul literaturii propriu-zise. Iar aici nu e vorba doar de o ambianţă psihologică a cărei agitaţie ne fură răbdarea de a mai scrie scrisori, ci de amănuntul drastic că nu mai simţim nevoia să o facem. Schimbarea aceasta e radicală şi ireversibilă, în ciuda stăruinţei cu care ne repetăm că e-mailul a păstrat intactă esenţa schimbului epistolar dintre oameni. În realitate, nu l-a păstrat deloc, ci a dat naştere unei noi forme de comunicare, dar una care nu mai este epistolară. Vremea scrisorilor a murit, a sosit timpul mesajelor electronice sau telefonice.

Toate variabilele psihologice de care depindea odată corespondenţa dintre oameni - aşteptarea nerăbdătoare a unei scrisori, neliniştea pe care ţi-o dădea incertitudinea dacă scrisoarea ajunsese sau nu la destinaţie, marca personală a scrisului de mînă şi semnele caligrafice prin care adulmecai fiinţa vie a celui care îţi scrisese, apoi reculegerea cu care îţi însoţeai hotărîrea de a întocmi o scrisoare şi încercarea de a anticipa efectul pe care rîndurile ei aveau s-o aibă - toate aceste variabile s-au dus pe apa Sîmbetei. Eficienţa comunicării din zilele noastre, scutindu-ne de suspansul unor trăiri fără de care însuşi actul epistolar îşi pierde însemnătatea, a trecut la naftalină corespondenţa propriu-zisă. Poşta electronică a coborît în bernă genul epistolar, iar mesajele receptate instantaneu, mustind de scorţoşenie protocolară sau debordînd de dezinhibiţie confesivă, au degradat pînă la degenerare ideea de corespondenţă literară. Cu semnele şi semnalele electronice am trecut în alt gen de misive omeneşti, cele în care gustul literelor e scos la mezat, iar elementul este