Pentru cel ce doreşte cu tot dinadinsul să afle care sunt sursele mentale proprii criticilor români de autoritate şi încearcă să urmărească etapele formării lor, cu textele în mînă, rezultatele s-ar putea dovedi uneori surprinzătoare. Ştim astăzi cu certitudine că estetica germană a epocii romantice i-a oferit lui Titu Maiorescu fundamentul teoretic; de asemenea, că E. Lovinescu, afirm în imperativul modernizării cu orice preţ, şi-a luat o revanşă intimă asupra clasicismului didactic pe care fusese obligat să-l practice; ştim că, fără salvatorul stagiu italian, G. Călinescu n-ar fi ajuns niciodată G. Călinescu: viziunea lui Croce asupra literaturii a fost preluată de viitorul critic român cu ingenuitate, din moment ce acesta din urmă nu s-a ostenit niciodată să-l citeze pe filozoful italian, în ciuda reproducerii unor formulări aproape identice.

În toate cazurile, substratul francez - mai mult sau mai puţin vizibil - n-a lipsit însă niciodată. Maiorescu a văzut mereu în secolul lui Ludovic al XIV-lea o culme a evoluţiei culturale europene, iar în Racine - modelul literar absolut; Lovinescu şi-a pierdut o bună parte a tinereţii citindu-i pe criticii francezi la modă, personaje de mîna a doua ori a treia, dar care dădeau tonul pe la 1900; însuşi G. Călinescu s-a simţit toată viaţa acasă, literar vorbind, mai ales în literatura franceză, deşi numele proprii amintite de el proveneau din cele patru vînturi. Ce să mai spunem de Ibrăileanu ori de proeminenţi critici interbelici (precum Mihail Sebastian ori Pompiliu Constantinescu), evident monoglosici şi aflaţi sub tutelă franceză declarată.

Cartea Teme franceze de Nicolae Manolescu, apărută de curînd la Editura Institutului Cultural Român (ediţia aparţine Cristinei Cheverşean), nu aduce texte inedite, dar ne pune în faţa unei realităţi de rezonanţe curioase: legătura noastră determinantă cu Franţa