"Câtă lumină în această stingere!/ Câtă culoare în această pieire!/ Mai întârzii şi tu/ ca o părere, fie şi-atât!/ în loc de cântări la fereşti,/ rugăciuni şi vitralii/ mesaje de dincolo/ prin ziduri vibrări din cupole,/ sub genunchii tăi/ cenuşă de clopote...".

Iată veştile pe care ni le dă Ion Horea despre starea propriei fiinţe şi poezii prin cea mai recentă plachetă de Reversuri (Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2005, 100 p.). Refugiindu-se în poezie, aşa cum odinioară scribul la plăcile de lut, cu speranţa de a lăsa celor ce vor veni după sine un semn, o urmă, o mărturie, Ion Horea se însoţeşte cu duhul filosofic al declamaţiei blagiene, dar şi cu cel al psalmilor arghezieni: "De când aştept prin umbra mea să treci/ Ca un lămpaş pe drum ori prin ogradă/ Şi urma Ta s-o simt şi să se vadă/ Şi faţa Ta să n-o mai uit în veci/ Eu, robul Tău, durere şi tăgadă,/ Profetul prins şi aruncat în beci!". Subsumate ilustrului motiv universal - unde sunt zăpezile de altădată - poemele ni-l arată pe poet la cei 77 de ani, disputat de pământ şi de azur, de nebunie şi înţelepciune, de singurătate (,mulţi prieteni s-au desprins din rânduri") şi dor după ireversibila mitologie personală (deplinătatea vieţii în peisajul transilvan). Alternând ritmul unui amplu melos învăluitor şi rima versatilă ce amintesc de dramatismul versurilor târzii ale lui Vasile Voiculescu, cu tropul febrilei elegii eufonice tip "mai am un singur dor" sau "stelele-n cer", Ion Horea se lasă pătruns de misterul morţii şi al credinţei. îşi exorcizează "marea trecere", pe care de câţiva ani buni o priveşte-n faţă, amănunţind-o în cântece şi descântece structurate într-un vast şi obsedant "memento mori".

Aşa se explică tonalităţile depresive şi semantica îndoliată ce nu cruţă nici strădania poetului, această sumă de iluzii lipsite de efectul de realitate al naturii şi stihiilor. Mai mult d