Puţine cărţi mi-am dorit să reîntîlnesc cu intensitatea pusă deoparte pentru Ucenic la clasici. Am văzut-o de curînd, amintindu-mi de vechea noastră prietenie, printre volumele stivuite deasupra rafturilor, fiindcă nu mai au loc altminteri, în anticariatul lunguieţ ca un vagon, peste drum de Matematică. Surprinzător de bine păstrată (din '79, de la ediţia primă, la Cartea Românească, au trecut aproape trei decenii...), are, pe coperta încă albă, poza care m-a nedumerit dintotdeauna. Un rotund ştirb, cu cruci negre şi cute albe. Cercul, niciodată închis cum se cade, al memoriei.

Am auzit de multe ori, în amintirile oamenilor veniţi într-un Bucureşti unde se cunoştea cînd începeau şi cînd se terminau cursurile la Universitate, că să fii student era ceva. Ei, starea asta, pîndită, în anii noştri, de o crîncenă banalitate (cine mai ştie cînd a plecat ultima oară mai repede din amfiteatru ca să ajungă la muncă, sau aşa ceva) se ţine foarte ţeapănă în însemnările lui Costache Olăreanu din '49 pînă-n '53. Lumea lor, de studenţi cu gazdă, se învîrte în jurul evenimentelor din centrul academic al oraşului. Două sînt drumurile: spre facultate şi spre bibliotecă. Acolo fierb reverii care sună, în rîndurile unei rubrici despre cărţi de altădată, foarte firesc: "Ah, unde sînteţi voi, ediţii Belles lettres, cu coperţile gălbui, cu acele pagini mate mirosind a ceai de tei, voi, cai, încălecaţi în fugi nebune spre Epidaur, Naxos şi Cythera, voi vrăjitoarelor, voi ursitoarelor, voi, frumoaselor ediţii?". Unde sînt, însă, oamenii care ştiau să le deschidă? Unii sînt profesori, magiştri de Odobescu, apărînd, boreal, fantastic, din zăpezile care îneacă drumul spre Universitate. Aşa iese la iveală Călinescu, din visul unei dimineţi de iarnă. La el, Costache Olăreanu va reveni des. Şi, sigur, la cenaclul ad-hoc care-l anturează la fiecare curs. Doar că, fără putinţa de-a fi