Nenorocirea, bucuria, dragostea, viata sau moartea, toate pot fi supte de sens, golite pe dinauntru, imbalsamate si impaiate de politicarie. Acum cateva zile, glandele lacrimale ale presedintelui Basescu s-au activat in fata camerelor TV cu usurinta binecunoscuta, transformand lacrimile, semnul limpede al durerii omenesti, intr-un combustibil electoral super.
Parintele patriei plange un soldat cazut „la datorie” si ii strange familia la piept - Romania traieste timpuri eroice sub comanda capitanului Basescu.
Cei care se incapataneaza sa vada in caporalul Dragusanu inca un capsunar in uniforma, cazut intr-adevar la datorie, la datoria facuta pentru a construi o casa familiei sale, inca un roman mort aiurea in nisipuri straine, erau pana ieri maturati ca niste gunoaie de torentul lacrimilor prezidentiale.
Lovitura de blitz-krieg a premierului Tariceanu ii baga insa acum lacrimile pe gat lui Basescu. Daca presedintele e asa de milos fata de familiile celor ucisi, pai nu e firesc sa vrea si el retragerea trupelor romane din Irak? Daca nu vrea, oare nu e un plangoci fatarnic?
Evident, Basescu nu avea alta cale decat sa refuze dur propunerea liberala, chiar pierzand simpatie populara. Presedintele considera inacceptabila maniera in care au actionat Tariceanu si Atanasiu, adica fara consultari prealabile cu partidele din coalitie, cu presedintia, cu Statele Unite.
Curat inacceptabila, dar cine a fost pana acum maestrul absolut al loviturilor sub centura, prin surprindere, pe la spate, la gioale, la figura, cu Tariceanu pe post de prim-incasator? Lui Basescu i s-a raspuns pentru prima data cu propriile sale arme.
Prezenta militara romaneasca in Irak trebuia pusa in discutie de mult, din ziua in care Parlamentul Romaniei a votat-o orbeste. Teribil este ca si o astfel de problema nationala, deli
