Anglofilia m-a urmărit şi la Cluj. Dar înainte să relatez rezultatele ei, merită să vă spun ceva despre Transylvania International Film Festival. Că e mai bine organizat decît oricare alt festival bucureştean, asta auzisem (eu ajungînd pe acolo abia la a cincea ediţie, cu jenă mărturisesc). Dar cel puţin jumătate din succesul evenimentului îl face publicul, cum n-am mai văzut de cînd mă ştiu. Descuiat la cap şi disponibil gîrlă chiar cînd era confruntat cu nişte filme nu tocmai "light", nederanjat deloc de statul pe jos. Ipostază care s-a practicat pe scară largă, vezi proiecţia lui "A fost sau n-a fost?"de Corneliu Porumboiu, dar n-am auzit pe cineva să se plîngă. Apoi aflu, dintr-un comunicat de presă, că a cincea ediţie a TIFF-ului a adunat o cifră record de 41.000 de spectatori. Wow, asta chiar răspunde întrebării mele mai vechi "unde ne sînt cinefilii?". În al doilea rînd, tot o premieră: chimia unei săli de cinema şi coerenţa reacţiilor ei. Nu pot să mă plîng că sunau cinşpe telefoane, că ăia din faţă se foiau cumplit, că frecau şi foşneau pungile de floricele - erau nişte oameni absorbiţi, în grade similare, de un film. Şi m-am întors de cîteva ori bune să privesc publicul înainte să susţin asta.

Revenind la anglofilie, primele simptome s-au manifestat de cum am ajuns, tîrîndu-mă la proiecţia filmului lui Michael Winterbottom, Tristram Shandy: A Cock and Bull Story. Romanul era bibliografie obligatorie la facultate, citit şi plăcut. Atît de digresiv şi anarhic, că autorul a fost listat la precursorii postmodernismului (în special din cauza hibridităţii pe care o practică la scară largă). Cartea lasă să se întrevadă breşa unei ecranizări care trebuie să se supună unui singur imperativ: auto-referenţialitatea (proza povesteşte despre cum e scrisă). Ca atare Winterbottom merge pe ideea - scuze, chiar e intraductibil - unui "layer cake": primul strat,