Printre alte tîmpenii clocite de minţile stătute ale parlamentarilor noştrii, avem şi Ziua drapelului. Adică o sărbătorim. Iar cu plăcerea parlamentarului român de a-şi găsi de lucru, dacă acolo unde e chemat să voteze preferă să chiulească, îl descoperim sărbătorind Ziua copilului, Ziua renunţării la fumat, Ziua sindicalistului, Ziua bolnavilor de tuberculoză şi aşa mai departe.

Să sărbătoreşti Ziua drapelului şi să o faci cu onoruri militare, încurcînd circulaţia din centru, mi se pare o încercare de a dilua prosteşte Ziua naţională a României.

De parcă n-ar ajunge că politicienii încearcă să confişte în folosul lor şi sărbătorile laice, şi pe cele religioase, ne inventăm sărbători suplimentare cu care nu facem altceva decît să le scădem importanţa celor tradiţionale.

Avem Ziua naţională a României. Atunci şi numai atunci trebuie sărbătorit şi tricolorul, fiindcă altminteri drapelul nţional se transformă întrun fetiş, în loc să rămînă ceea ce e, un simbol naţional legat de Ziua naţională a României.

Există la noi un fel păgubos analitic de a ne disocia sărbătorile, ca şi în acest caz. Adică una e drapelul, care, nu-i aşa are istoria lui, şi cu totul altceva e Ziua naţională, care s-a tot schimbat.

Cu această logică vom ajunge să sărbătorim şi ziua în care a fost instalată crucea în Parlament sau ziua în care Casa Poporului a fost arborat, pentru prima oară, drapelul postrevoluţionar al României.

Aş înţelege povestea asta cu Ziua drapelului, dacă tricolorul autohton ar fi străbătut timpul imaculat, de la 1848 încoace. Or, nu e deloc aşa. Ca şi Ziua României, care a fost schimbată de mai multe ori în decursul scurtei noastre istorii ca stat recunoscut, drapelul a fost şi el supus la tot felul de modificări, pe care nu le vom aminti aici. În loc să încercăm să ne bucurăm intens într-o