Ana Blandiana este în întregime autoconstruită, de la creştet şi până la tălpi. Numele însuşi, pe care l-a făcut celebru, reprezintă o creaţie a sa, şi încă una dintre cele mai inspirate. El îşi conţine propriul ecou şi are o muzicalitate simplă şi solemnă, specifică modului de a scrie al poetei.

Luciditatea Anei Blandiana, modul elegant în care îşi compune fiecare text, atenţia cu care îşi supraveghează gesticulaţia de om public sunt suspecte într-o ţară a spontaneităţii şi, mai ales, într-o epocă a "mizerabilismului". Dacă ne depăşim însă prejudecăţile, nu se poate să nu admirăm această atitudine de om care nu datorează nimic nimănui, nici măcar propriei lui naturi.

Între poezia şi publicistica Anei Blandiana există o deplină continuitate stilistică, evidenţiată de recentele trei volume de însemnări, eseuri, confesiuni etc. publicate simultan (şi unite printr-o banderolă). Ni se oferă aproape opt sute de pagini de literatură bună, despre care nu se poate spune tranşant că este poezie, proză sau eseistică. Ar trebui să vorbim, mai curând, de un spectacol de inteligenţă visătoare, susţinut de una şi aceeaşi fiinţă capabilă să observe, să se emoţioneze şi să reflecteze.

Scriitoarea este aceeaşi dintotdeauna: gravă şi meditativă, de o demnitate statuară, cultivând simplitatea ca singura ei formă de cochetărie. Totuşi, ceva s-a schimbat. Unele texte au o precipitare dramatică, trădând oboseala existenţială a naufragiatului care scrie fără speranţă un nou mesaj pentru a-l arunca în largul mării. Totodată, a crescut gradul de esenţializare al textelor. Poeta nu-şi mai îngăduie nici temporar să se joace de-a scrisul, nu mai este capricioasă, nu-şi mai pune la urechi cercei din cireşe, în momente de răsfăţ al feminităţii. Ea este integral o conştiinţă, spunând adevăruri importante despre care ştie că nu li se va da importanţă. Un en