Copil fiind, imi placea sa privesc norii. Mai mult decit fotbalul pe ulitele satului sau chitirea vacilor intoarse noaptea de la cireada. Tolanit pe acoperisul surii le urmaream ore intregi teribila miscare, neincetata lupta a formelor. Berbecul furios venit dinspre apus izbea cu ura calul bunicului - ciocnirea mitica nastea un gindac gigantic, dar adierea iscata din senin transforma rapid biata efemerida in doi calareti apocaliptici gonind cu racnete mute spre est, tot mai departe, pentru a intra in masa amorfa a liniei orizontului. Mi s-a parut trista soarta lor: destin tragic de nor, caruia Dumnezeu i-a daruit zborul, refuzindu-i in schimb timpul, darul cel mai de pret. Fata de oameni, credeam eu atunci, norii nu au timp.
M-am inselat. Mai tirziu am descoperit ca oamenii au chiar mai putin timp decit norii. Dimineata, inertul corp sforaitor se transforma ciudat: inca adormita, si totusi treaza, faptura-zombi isi bea grabita cafeaua si trage lacoma din prima tigara datatoare de snaga. Intervine apoi metamorfoza in calator spre locul de munca, ipostaza scurta, asemeni gindacului meu din copilarie. Pe urma devine functionar, se lupta cu alti functionari, se enerveaza, racneste, judeca, pune stampile, scrie articole, birfeste pe sefi, zimbeste fals. Dupa opt ore, epuizata, efemerida devine tati/ mami, il sterge la cur pe ala micu’ (care n-are timp, se termina ziua si el nu si-a facut norma de plins), ii face lectiile scolarului (si asta presat de timp, ca joaca in retea si daca termina ultimul nivel intra in cel mai tare clan de “counterstrike”-isti din Iasi ori de aiurea) si-i calca minijupa studentei (si ea in lipsa de timp, o asteapta derbedeul ala jegos). Dar toate astea se fac repede, ca mami/ tati n-are timp, mai e putin si incepe Andreea Marin. Iar miine o ia de la capat.
Destinul norului e trist: o sfisietoare tristete “metafizica”. Desti
