Cu ani in urma, prin ‘90-’92, mai precis, era la moda teoria ca relele care ni se intâmplau n-aveau cauze autohtone. Erau - se zicea - consecinta unor „evenimente“ oculte. Aceasta teorie avea radacini vechi, in ce-au zis cronicarii. Grigore Ureche se plângea, se stie, ca suntem asezati „in calea rautatilor“, iar Miron Costin observa cu melancolie ca nu e omul „deasupra vremurilor“, ci „bietul om e supt vremi“. De fapt, cele doua judecati, ajunse celebre, se completau una pe alta. Una arunca vina pe „geografie“, sugerând ca ea se transforma la noi in „istorie“, alta ne soptea ca nu ne putem opune soartei. Si amaraciunea lui Grigore Ureche, si melancolia lui Miron Costin au trecut din generatie in generatie ca o axioma pe care nimeni nu simtea nevoia s-o dovedeasca, intarind suspiciunile ca fie „diavolesti lucraturi“ din afara tarii, fie lumesti interese ne puneau in cumpana asteptarile. Nici Dumnezeu n-a scapat de banuieli. In momentele de depresie, era suspectat ca si-a intors fata de la noi, nemaiasteptând Judecata de pe Urma pentru a ne pedepsi. Acest fatalism proverbial, care ne stimula sa ne imaginam ca raul si binele nu depind decât aparent de noi, se combina cu capacitatea noastra, remarcabila, de a crea zvonuri. Nu intâmplator, prin anii ‘30, ambasadorul Majestatii Sale britanice la Bucuresti a gasit cu cale sa comunice la Londra, pentru a scuza o incertitudine probabil, ca „nimic nu e sigur intr-o tara unde apare un zvon la fiecare jumatate de ora“. Incepusem, insa, sa-mi pun problema daca nu cumva, printre traditiile care au disparut, se numara si aceea la care m-am referit. Nu mai auzisem de câtiva ani presupuneri „conspirationiste“, in afara celor legate de partea tulbure a evenimentelor din decembrie ‘89. Ma intrebam: sa fi secat fantezia care, de secole, ne-a ajutat sa inlocuim explicatiile cu scuze? Sa se fi demodat tendinta de a cauta in afara originea