Ceea ce s-a întâmplat vineri la CSAT este fără precedent şi împotriva oricărei logici politice şi de bun simţ.

Va să zică, liberalii coc ei ceva cu care să-i dea peste nas preşedintelui şi ajung la concluzia că cea mai bună chestie ar fi să ceară retragerea trupelor din Irak. Împrejurările sunt favorabile – tocmai a fost adus acasă, în sicriu de zinc, cel de-al patrulea ostaş român mort fără rost pe meleagurile fostului nostru prieten Saddam, iar axa Washington-Londra este jucăria preferată a dlui Băsescu. Fac ei conclav – adică premierul şi cu „cercul” său de prieteni interesaţi, şi aruncă bomba pe piaţă. După ce-şi revine din năuceala iniţială, preşedintele convoacă CSAT. Şi, aici, lovitură de teatru, premierul se trezeşte cu mâna ridicată ca prostul, el şi cu Athanasiu. Ceilalţi doi miniştri libe-rali – Vlădescu şi Ungureanu – se uită în altă parte, adică spre preşedinte, şi votează senini contra deciziei luate de şeful lor pe linie de guvern şi de partid.

Hai, să zicem că Ungureanu mai avea o scuză: liberal de circumstanţă, el n-a prea fost băgat niciodată în seamă, considerat fiind ca o anexă a Cotrocenilor, pe post de ecou mut al iniţiativelor prezidenţiale. Dar Vlădescu? Nu doar liberal, nu doar ministru, ci şi prieten la cataramă cu premierul, promovat de acesta pe bază de relaţie personală şi acuzat de cercul de „dezinterese” de la Cotroceni din acest motiv! Bineînţeles că, în stilul său propriu, Tăriceanu n-a reacţionat la afront. A făcut-o însă ministrul său de la apărare, care l-a însoţit orbeşte în această aventură greu de catalogat: dacă au onoare, cei doi ar trebui să demisioneze!

Dar dacă n-au? Ungureanu a dovedit-o chiar din primul moment când, ca să nu cadă de fraier, s-a strofocat niţel pe la televiziuni ameninţând temător cu „reconsiderarea poziţiei” pentru că n-a fost consultat. Dar atât!

Chestia cu onoarea este va