Istoria relaţiilor dintre primii doi oameni din stat (în sensul propriu, pentru că altminteri, constituţional, premierul e abia al patrulea) este cel puţin interesantă sub aspectul impactului pe care l-au avut idiosincraziile de ordin personal asupra eficienţei actului de guvernare.

Ion Iliescu şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că şi-a susţinut premierii. Fie că a fost vorba de Roman, fie de Stolojan, fie de Văcăroiu sau Năstase, conflictele au fost evitate cu grijă şi armonia s-a dorit a fi elementul determinant. Până şi excepţia Roman confirmă regula, mai ales că disidenţa acestuia a fost rezultatul tentaţiei de a lua lucrurile pe cont propriu, întreprindere lipsită de succes şi soldată cu o decizie şi azi controversată - aceea a demisiei-demitere, sub presiunea celei de-a doua incursiuni majore a minerilor. O relaţie cu adevărat armonioasă a fost aceea dintre Iliescu şi Văcăroiu şi ea s-a consolidat pe baza lipsei de veleităţi personale a premierului şi a autorităţii preşedintelui aflat la cel de-al doilea mandat.

Cu Stolojan relaţia a fost mai degrabă oficială, mandatul şi durata acestuia nepermiţându-le celor doi actori o apropiere pe care ar fi făcut-o dificilă şi temperamentele diferite. O situaţie specială în această ecuaţie a avut Adrian Năstase. De departe cel mai dotat dintre cei patru, el a parcurs răbdător traseul unei ascensiuni constante, acceptând tutela prezidenţială până la momentul în care anturajul său, aflat în competiţie deschisă cu cel de la Cotroceni, l-a împins spre o serie de gesturi în care a manifestat tendinţa unei independenţe care avea să-i fie fatală. Răcită continuu, relaţia lor n-a ajuns la un antagonism deschis, premierul manifestând o reţinere care dealtfel l-a şi scos din joc, odată cu refuzul de a se înscrie în competiţia pentru conducerea partidului.

Dintre cei trei premieri cu care a lucrat, Emil Consta