S-a întîmplat aşa cum anticipam: scandalul cîinilor fără stăpîn n-a durat nici pînă la parastasul de o săptămînă al japonezului, protestul de la Cathedral Plaza s-a stins ca o lumînare scoasă în ploaie, marele jaf al fregatelor a avut un punct culminant, dar de-atunci pluteşte în uitare, inundaţiile au devenit fapt curent şi intră în jurnale la capitolul diverse, ne obişnuim şi cu aviara - apropo, mai ştie cineva ceva despre înfricoşătorul virus care îngrozea naţiunea acum cîteva săptămîni? -, ne obişnuim şi cu atacurile directe preşedinte-premier, şi cu piaţa liberă a subiectelor pentru bacalaureat, o să treacă foarte repede şi scandalul retragerii trupelor din Irak...

Am mai scris în acest colţ de pagină despre nenorocitul obicei românesc de a bifa teme şi probleme, de a le lansa spre dezbatere la nivel naţional şi de a le omorî apoi brusc, aşa cum aruncă ţîncii jucăriile stricate.

Adevărul este că ne plictisim. Un amic neamţ îmi povestea cîndva despre extraordinara longevitate a unor show-uri de televiziune. "Uite, mi-a spus el într-o zi, la noi sînt mai bine de cincisprezece ani de cînd ne uităm la Vrei să fii miliardar?!" Am bufnit în rîs şi i-am explicat cum bunul meu amic Virgil Ianţu n-a reuşit să ţină mai mult de două-trei sezoane varianta românească a aceluiaşi program TV. Şi nu din vina lui. Noi, românii, n-avem stare să privim ani la rînd o emisiune TV. Excepţiile, foarte puţine la număr, sînt din categoria spectacolelor de televiziune cu lacrimi, dragoste şi durere. Telenovelistice, aşadar. Iar la telenovele, recunosc, avem deja antrenament de heavy-viewers.

Prin analogie, la fel se întîmplă şi cu subiectele majore din dezbaterea publică. Obişnuiţi să trăim într-o ţară în care e la modă combinaţia "ziua şi scandalul", n-avem stare să disecăm întîmplările cotidiene, să cerem analize serioase, implicarea autorităţilor etc. Citim, co