Nu-i deloc simplu să fii suporter. Azi mai mult ca ieri şi mîine mai mult ca azi, asta înseamnă în principal două lucruri: să susţii şi să suporţi. Altfel spus, să împingi echipa cu glasul, dar totodată să-i înduri (chiar dacă uneori îi mai şi înjuri) toanele infantile, abstragerile trufaşe, căderile în apatie şi momentele de neputinţă. Suporterul e o arătare clădită în jurul unei pasiuni. Respiră idoli, mănîncă scoruri şi se îmbracă în steag. Are un calendar al lui, unde sfinţii poartă jambiere, iar mucenicilor li s-a lipit tricoul de corp. Habar n-are cine conduce America sau cine e prim-ministrul Italiei, dar ştie totul despre vîrful de atac pe care-l soarbe din ochi: cum e tatuat, unde şi-a făcut debutul, ce pizza îi place, în ce discotecă îşi sărbătoreşte victoriile şi în braţele cui uită de înfrîngeri.
De multe ori, suporterul priveşte fără să vadă şi ascultă fără să audă. E robul fandacsiei, al gestului ritualic, al imediatului nesuspendabil şi al rostului de falangă în marş. Se trezeşte cu echipa pe buze şi-i îngăduie totul. Se lipeşte de un nume şi forţează alături de el pătrunderea în teritoriul unei identităţi pe cît de rigide, pe atît de expresive. Nu cere mare lucru în schimb. Nu face barter cu sentimente, nu calculează rata inflaţiei pentru o iubire căreia nu i se răspunde întotdeauna, nu pretinde atenţie la schimb sau temenele recunoscătoare din partea celor pe care-i însoţeşte sub arşiţă sau potop. Seamănă cîteodată cu un pudel fericit dacă stăpînul îi conştientizează existenţa.
Suporterul - cel de la fotbal, mai vizibil decît ceilalţi la un loc - îşi ţese aşteptările dominat de iluzia apartenenţei. În numele ei, e gata să-şi schimbe ritmurile, să-şi părăsească nevasta, să lase în urmă ceea ce alţii nu ştiu cum să păstreze mai aproape, să facă din stadion casă, templu şi agoră, să renunţe la curcubeu pentru o singură culoare, să prin
