Una din acele septuagenare serioase, delicate şi cinefile - cum se numără cu milioanele în lumea întreagă - care se duce la cinema "pentru ca să mai uite" şi totodată "să-şi mai aducă aminte", adică pentru un vals, pentru "un balet frumos", pentru "o ţinută splendidă a actorului" (în cazul nostru, pasionată de Bette Davis...), s-a hotărît să-şi calce pe inimă şi să intre la un film foarte violent, foarte crud, foarte "tare", de care tot oraşul vorbea, însoţindu-l cu acele expresii cum nu se poate mai presante: "Vai, dar trebuie să-l vezi!", "N-ai voie să nu-l vezi!". Septuagenara mea era foarte temătoare să nu apară în ochii lumii ca sclerozată în gust şi rigidă în idei. Aceasta şi din cauza sănătăţii ei magnifice. Nici o analiză nu-i ieşise vreodată cît de cît dubioasă. Dacă într-o seară, în singurătatea ei, i se făcuse rău, se tratase cu un gît de coniac şi îşi şoptise: "Te rog să te ţii bine!". Aşa că de ce s-ar mai fi temut de un film violent, dacă trebuia să-l vadă pentru a fi în rînd cu lumea? S-a dus, deci. Acolo, la intrarea în orice cinematograf, fiecare spectator era supus unui control corporal şi rugat să deschidă sacoşa, geanta, ca la porţile aeroporturilor contemporane. Era pace, dar şi control la cinema pentru a preveni explozii în întuneric din care puteau izbucni - prin jocul represaliilor şi contrarepresaliilor - războaie locale sau mondiale, dacă mai există nuanţe în acest domeniu; de cum treci pragul intrării în sală şi te îndrepţi spre ficţiunea filmică, simultan te găseşti în cercul concret-istoric al violenţei şi contraviolenţei. Potenţial, eşti nu numai spectator, ci şi suspect, pentru a nu deveni victimă. Septuagenara se obişnuise de mult cu această situaţie căreia nu-i mai dădea nici o atenţie; şi-a prezentat geanta la control, a păşit în sală şi s-a aşezat pe locul ei.

Întru totul şocată a fost însă de filmul pentru care - cum se