Nu am mai fost de foarte mult timp la Teatrul de revistă. Dintr-o nevoie de experienţe, m-am dus din nou, după vreo 10 ani, la spectacolul Bufonii regelui, avîndu-i drept staruri pe Cristina Stamate, Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu, în regia nu mai puţin celebrului Biţu Fălticineanu.
Mai vechile concluzii mi s-au confirmat: revista rămîne un gen populist care-şi propune, destul de explicit, două lucruri - să facă un anumit tip de haz, la îndemînă, pe seama vieţii socio-politice şi a celei sexuale. De fapt, aproape întregul eşafodaj al spectacolului este unul sexual: fie că e vorba de fotbal, de economia de piaţă sau de computer, limbajele specializate revelă un mesaj "primordial" - specia îşi cere drepturile, scopul final al oricărui demers este, delicat spus, păcatul originar, iar bărbaţii şi femeile se pîndesc pe la imaginare cotituri şi sînt oricînd disponibili. Se conturează un personaj colectiv dornic de mica ciupeală pe două planuri: cel sexual şi cel financiar, în amîndouă cazurile lăsîndu-se, mereu, cîte o portiţă deschisă pentru "una mică". Toate acestea au un cu atît mai mare succes, cu cît majoritatea spectatorilor sînt pensionari care gustă sîrguincios asemenea poante, pe principiul - ar spune gurile rele şi discriminatoare - al "strugurilor acri". Aceştia, probabil a nu ştiu cîta oară la respectivul spectacol, nu numai că rîd copios, dar ştiu multe din texte pe dinafară şi le cîntă sau recită împreună cu protagoniştii. Sau reacţionează la ele, oferind răspunsul corect, precum copiii la Teatrul Ţăndărică (comparaţie sugerată de-o prietenă).
Dar să dăm cîteva exemple concrete: în povestea "informatică" - spusă de Cristina Stamate, pare-mi-se - zmeul este un cunoscut hacker, care "de mult vroia să-i introducă discheta" prinţesei, despre care se spune, admirativ: "Ce monitor! Ce boxe! Ce cursor!"; femeile aşteaptă să fie "accesate" şi, pînă
