De citeva luni, anticomunismul traieste o a doua tinerete in Romania, una nu doar patetica si trista, ca orice simulare tardiva a tineretii, ci si surprinzatoare. La prima vedere, s-ar fi parut ca depasisem situatia anilor ’90, cind acest discurs ideologic isi depasise mult miza lui strict anticomunista si ajunsese sa suplineasca lipsa unei vizi-uni realiste asupra Romaniei si a unui proiect politic pragmatic. Dar anticomunismul renascut nu e doar surprinzator, ci devine aproape bizar daca luam in calcul unanimitatea pe care a reusit s-o creeze cu ocazia scandalului CNSAS, a legii lustratiei sau a condamnarii comunismului.
Atmosfera creata in jurul comunismului si anticomunismului e de situatie de criza, in care nu e timp si nu e cazul de discutii. Comunismul e Raul absolut, anticomunismul e Binele maxim al societatii: acestea sint, in Romania, axiome pe care nu prea e bine sa le pui in discutie, nici macar din perspectiva altui tip de anticomunism decit cel „oficial“. Din nou, destul de trist.
Ipostazierea comunismului ca Rau absolut e o atitudine de lumea a treia, de cultura tribala care crede in vampiri; nu are nimic de a face cu cultura occidentala in care se dezbate si se fac distinctii. Aceasta atitudine vine pe confuzia totala de planuri (cultural, politic, etic) specifica fie culturilor primitive, fie regimurilor totalitare. in masura in care opereaza cu idei si imperative absolute nu doar in plan etic, acolo unde asta ar fi normal, ci si in plan politic, anticomunismul recent – ca discurs ideologic cu miza politica evidenta – ramine in continuare doar un comunism intors pe dos, cu o valenta implicit totalitara. Viziunea lui de tip metafizic asupra comunismului ca Rau absolut, pentru a carui combatere se justifica sacrificarea intereselor imediate, nu are cum sa intre in cadrele democratiei, deoarece nu recunoaste prima ei regula, anume re
