Tomas, personajul lui Kundera din Insuportabila usuratate a fiintei, are un fiu, Simon, cu care nu se intelege defel. Oricum, nu se vad des, Tomas il evita. Fiul face la un moment dat o criza mistica pe care tatal, un rationalist, nu i-o prea intelege si pe care nici n-o ia foarte in serios. Una peste alta, Tomas isi cam dispretuieste feciorul. Dar Tomas moare. Si Simon pune stapinire pe memoria tatalui. „Se ocupa personal de cele trebuincioase inmormintarii. Pe piatra funerara, deasupra numelui tatalui sau, fu gravata la cererea lui urmatoarea inscriptie: A vrut imparatia Domnului pe pamint.
Stia prea bine ca tatal sau n-ar fi folosit niciodata aceste cuvinte. in schimb, era incredintat ca inscriptia aceasta exprima exact ceea ce-si dorea tatal sau. [...] Sa nu-i fie ingaduit lui Simon dreptul de a exprima viata tatalui sau cu propriul lui vocabular? [...] Ce a ramas din Tomas? O inscriptie: A vrut imparatia Domnului pe pamint. [...] inainte de a cadea prada uitarii, vom fi transformati in kitsch. Kitschul e statia de legatura intre fiinta si uitare.“
Si inca, daca deturnarea o face un fiu, o fiica, ma rog, cineva din familie, probabil ca se poate trece peste orice rigide considerente estetico-morale. La urma urmei, daca o asemenea inselaciune le face bine celor ramasi, daca ii linisteste un pic... mai conteaza ce-a vrut cel disparut? inmormintarea, ca si nunta, pare sa fie mai degraba un ritual la care impricinatii sint supusi de dragul celorlalti. Dar s-o faca statul, printr-o institutie a sa? Cu ce drept pune statul stapinire pe sentimentele si pe ratiunea cuiva? Sint oameni care isi doresc incinerarea pentru ca sint atei si vor sa evite orice fel de ritual religios. Altii, pentru ca au oroare de orice fel de ritual, sau pentru ca le repugna ideea de a zacea sub pamint. Unii isi regizeaza ultimul drum, convingindu-si, uneori cu greu, di
