"Jocul cu mărgele de sticlă este, aşadar, un joc care sintetizează conţinuturile şi valorile culturii noastre, se joacă cu ele cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioada de înflorire a artelor..." (H. Hesse) Cu mărgele de sticlă trebuie să se fi jucat şi pictorul olandez de secol al XVII-lea, Rembrandt Harmensz van Rijn. Iar jocul său cu imagini, ca şi cel al predecesorului său italian, Caravaggio, cu care este adesea comparat, e jocul de lumini şi umbre al clar-obscurului. Muzeul Naţional de Artă găzduieşte, pînă la sfîrşitul lunii, o superbă expoziţie de gravuri şi acvaforte ale lui Rembrandt .

Uimiţi-vă, dacă nu ştiaţi, că toate cele aproape o sută de lucrări aranjate în trei încăperi se află în posesia Muzeului Naţional sau a Academiei Române. Autoportrete, nuduri, figuri de cerşetori, de negustori, personaje din mitologie sau din Biblie, scene idilice de natură, mari sau mici de doar cîţiva centimetri pătraţi, elaborate minuţios sau abia schiţate - toate creează o lume în alb-negru rembrandtiană, pe cît de variată, pe atît de interesantă. Imaginile sînt expuse la nivelul ochilor privitorului, astfel încît te invită la participare directă, de la egal la egal, la observare nemijlocită.

Autoportretele (cu riduri, cu sabie, cu pălărie de blană etc.) nu se dezmint, cum n-o fac nici cele în ulei pe pînză din Muzeul de Istorie a Artei din Viena, în privinţa unui detaliu deloc neimportant: figura se schimbă, îmbătrîneşte, expresia feţei e din ce în ce mai puţin senină, însă privirea lui Rembrandt rămîne identică în toate autoportretele: directă, gînditoare, de o melancolie rece. În "Iisus în Grădina Ghetsemani" (1657), un înger îl îmbrăţişază pe Mîntuitor cu aripile. Iar această îmbrăţişare e în acelaşi timp un gest de protecţie, de încurajare, şi unul de compasiune şi de dragoste. Doi apostoli, în acest timp, do