satul de tembelismele politice cotidiene, care devin din ce in ce mai molipsitoare, si temându-ma ca mi-ar putea agrava starea actuala, am hotarât sa las ziarele si televizorul si sa merg cu sotia sâmbata in parc. Care, o recunosc sincer, e mult mai ingrijit. In mijlocul lacului am observat un lucru nou; o fântâna tâsnitoare. Speriat de fanteziile edililor, m-am repezit in cimitir sa vad daca nu cumva au facut un patinoar in cavoul meu. Când am constatat ca nu inca, m-am intors in parc, unde ma chema indatorirea traditionala si patriotica de a oferi micilor bucuria ca, alaturi de bere, sa-mi produca o efemera satisfactie gastrica. Ne-am asezat la o masa, pe malul lacului, la „Debarcader“. Pe mal, arborii isi admirau culoarea frunzelor in apa lacului. Era o risipa de culori, un dezmat, nemeritat pentru niste pacatosi. Si o liniste… Daca ai fi vazut peisajul acesta intr-un film, ai fi exclamat: „Ce frumos, ce tara civilizata“. Impresia aceasta a fost brutal contrazisa de manelele vulcanice izvorâte din prea multele difuzoare. Trezit la realitate, mi-am dat seama ca stateam de o jumatate de ora la masa, iar ospatarul nu ne ospatase cu nimic. L-am zarit lânga gratar, tânar si frumos, cu acea distinctie inconfundabila a studentului multirestantier, explicându-i frumoasei gratarite teoria relativitatii. Am apelat la cel de-al doilea sistem de semnalizare si intr-un sfert de ora am primit micii. Ca sa obtin si niste tacâmuri, am sacrificat câtiva din polii atât de dragi unui tânar politician autohton. M-am gândit ca acest consum al unui mic si a unei beri este in fond un ritual vechi, aproape sacru. In fond, nu eram la un colt de masa, ci la un colt de timp, la marginea unui trecut pe care, vrând-nevrând, va trebui sa-l parasim. Vom numi asta „progres“, desi nu va in totalitate astfel. De fapt, nici nu stim, cel putin din punct de vedere spiritual, ce vom putea lua cu noi.