Nu se mai terminau zilele de stat in Bucuresti. Venisem de la Cheia si pandeam filele din calendar, asteptand intoarcerea echipei lui Zass, pentru a ma pune iarasi pe drum. Nu se mai terminau zilele de stat in Bucuresti. Venisem de la Cheia si pandeam filele din calendar, asteptand intoarcerea echipei lui Zass, pentru a ma pune iarasi pe drum. Baile Felix sunt departe. Traversam Romania in diagonala, urcam muntii, coboram in podisul transilvan, respiram Apusenii si ajungem, pe intuneric, intr-un loc ce seamana a Costinesti fara Obelisc. Ajunsi aici, constat ca suntem, cu totii, copiii din flori ai unei patrii care, luata cu trebile zilnice, a cam uitat sa pliveasca prin gradina.

Pun mana pe telefonul care suna inca in draci si aflu de la prietenii ramasi in Capitala ca ori de cate ori trec muntii mi se intampla sa-mi recapat accentul ardelenesc de banatean. E molipsitor. Oamenii de aici sunt plamaditi, parca, din alt aluat. Copiii cu care am plecat la drum incep sa realizeze si ei ca forfota vietii printre stiri are ceva meschin. Meschin fata de noi insine. Randuiala transilvana ne aminteste ca viata are propriul ritm. Vom incerca sa fim la fel.

Noi, privindu-ne tara peste umerii soferilor Sandu, Gigi si Catalin? Florina si Eugenia, sfarlezele noastre ancorate in cotidianul economic, se debaraseaza de statistici. Sensibile, molipsitor de sensibile, Carmen (Carmen bruneta) si Ionela ard de nerabdare. De la sprancenatul Catalin invatam, din mers, sa luam mult prea serioasa viata in gluma.

Cealalta Carmen (cea blonda) si cu Magda, completandu-se temperamental, viseaza deja la salbaticiile Apusenilor. Om de-al locurilor, Marin, fotoreporterul, este ca o pereche de ochelari de vedere pe ochii nostri, venetici pe aceste meleaguri. Celalalt poet al imaginii, Christian, cocheteaza, prin lentila camerelor, cu tot ce misca in Tara Crisurilor. Janina sti