Conversam la Bookfest cu un tinar scriitor care lucreaza intr-un departament de marketing editorial. De ce unele edituri si-au construit strategia de publicitate pe vedetizarea unor autori, iar altele nu? – l-am intrebat. Modelul interbelic, mi-a raspuns el, zimbind (se gindea evident la Humanitas, unde pe panouri imense se inaltau Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu s.a.). Mi-a vorbit in continuare despre preluarea structurilor culturale interbelice in comunism, a interbelicului reciclat, avea deja in cap schita unei viitoare carti care sa demonstreze ca intelectualii poarta vina pentru existenta lui Ceausescu.
Chiar asa de simple sa fie lucrurile? Dar modelul autoritarismului politic, care vine mult mai de departe? – am replicat.
Strategia de publicitate diferita a editurilor o vazusem si la Salon du Livre din primavara acestui an la Paris: existau edituri care arborau imense postere cu autori, altele care ii scoteau in fata doar pe cei care isi semnau cartile nou aparute etc. Nici o legatura cu explicatia istorista despre interbelic.
Am impresia ca recent s-a trecut, la noi, de la adorarea interbelicului, vazut ca o epoca de aur (si eu am avut prin anii ’60-’70 aceasta imagine care, treptat, s-a cam coclit) la transformarea lui intr-un tap ispasitor; doua atitudini bazate, ambele, pe idei primite si pe o cunoastere destul de precara a istoriei. Interbelicul a fost o perioada eteroclita, cu bune si rele, oricum, destul de diferita de modurile in care ni-l proiectam, scotindu-l din context european. Existau in interbelic mai multe centre de putere literara si „mumificarea“ personalitatilor de prima marime nu era fenomenul curent pe care l-am trait in perioada postdecembrista.
- O moneda care nu se toceste: rusinea
de a fi roman
Un alt stereotip mediatic postdecembrist este acuzatia, generala si rapida. Se
