•Lacrimi, disperare, deznadejde, multa durere si doar Dumnezeu se mai poate intoarce sa dea o raza de speranta acestor oameni •"Nu mai am nici o speranta si am decis sa nu ma mai duc la spital, pentru ca tot am sa mor. Simt ca si copiii s-au indepartat de mine", a spus printre lacrimi Elena Dumitrascu, mama a doi copii minori
Nu este nevoie sa ii intrebi ceva, deoarece privirea ii tradeaza si lasa sa se vada toata suferinta acumulata in suflet. Lacrimi, disperare, deznadejde, multa durere si doar Dumnezeu se mai poate intoarce sa dea o raza de speranta acestor oameni. Pentru unii viata nu mai are nici un rost si au lasat ca boala sa puna stapanire asupra vietii lor, aducandu-i la un stadiu in care nu-i mai intereseaza nimic din ce se intampla in jur. Astfel arata majoritatea bolnavilor de cancer din Sectia clinica de radioterapie. Odata cu inchiderea aparatului de cobaltoterapie, orice speranta de viata a acestor bolnavi s-a stins. In saloanele clinicii mai gasesti ici-colo cate un bolnav ghemuit in pat care inca mai spera ca aparatul va fi repus in functiune.
"S-a terminat cu noi, astia care avem cancer"
Elena Dumitrascu a fost diagnosticata cu cancer de col uterin in anul 2000, cand avea varsta de 32 de ani. Atat de socata a fost cand a auzit ca la aceasta varsta are cancer, incat aproape ca a refuzat sa mai traiasca. A fost operata in acelasi an, dar dupa 3 ani, cosmarul a revenit. A considerat ca nu mai are nici o sansa de a trai si a refuzat sa mai mearga la medic. Timp de doua luni a trait in fiecare zi clipe de groaza si, de dragul celor doi copii, pe care i-a crescut singura, a acceptat sa se interneze in spital. Lacrimile ii umezesc ochii si abia reuseste sa vorbeasca. "Nu mai am nici o speranta si am decis sa nu ma mai duc la spital pentru ca tot am sa mor. Am stat vreo doua luni acasa cu hemoragie. Nu pot sa f
