Alaltaieri, marti seara, la meciul de fotbal din Cupa Mondiala dintre Germania si Italia, eu am tinut cu italienii. Nu ca as fi avut cine stie ce motive - dupa cum stiti, subiectivitatile fotbalistice nu se pot explica. In plus, oricât de diferite ar fi cele doua echipe - si azi, ca si in istoria lor -, exista, cred, totusi un punct comun: rar se pot vedea doua echipe de fotbal mai norocoase! Toate echipele mai au noroc, din când in când; dar numai Germania si Italia au noroc exact atunci când au nevoie de el. Luati echipa României: si noi am mai avut sansa uneori, mai ales atunci când am jucat bine. In schimb, problema cu italienii si cu germanii este ca ei au sansa mai ales atunci când joaca slabut! In aceste conditii, am asteptat meciul de marti seara si cu o curiozitate suplimentara - sa vad, dintre cele doua echipe, care va fi atinsa mai mult de aripa norocului. La aceasta ora stiti deja rezultatul: cele doua echipe au dat ce aveau mai bun; italienii au batut, cu doua goluri (meritate) date (dupa multe ratari) in ultimele doua minute ale ultimei reprize a prelungirilor. Poate ca daca nu ar fi marcat atunci soarta meciului ar fi fost alta; ar fi urmat loviturile de la 11 metri - proba la care latinii, mai temperamentali, clacheaza adesea, iar germanii nu prea au pierdut niciodata intr-un meci cu miza. Meciul ca meciul; dar altceva m-a uimit. Dupa finalul partidei, dupa ce italienii au terminat cu imbratisarile, memorabil a fost comportamentul galeriei din Dortmunt. Echipa Germaniei a pierdut - acasa! - un meci crucial si totusi publicul a aplaudat-o, iar echipa a raspuns aplaudând publicul, in timp ce din difuzoare curgea melodia „You'll never walk alone“ (Niciodata nu veti fi singuri), cu care suporterii englezi din Liverpool isi rasfata echipa. Sa recunoastem: noi traim intr-o tara in care, dupa un meci pierdut, se aud huiduieli si cuvintele acelea din patru li