După ce rezumă istoria cercetărilor despre limbile paradisului, Maurice Olender conchide, în Les Langues du Paradis, că la originile civilizaţiei se află "doi gemeni", arianul şi semitul, descoperiţi în "acelaşi leagăn"1. Au vorbit oare între ei, cei doi gemeni, în leagănul paradisiac? Dacă au făcut acest lucru, într-un limbaj primordial, aflat deopotrivă la originea limbii ebraice şi limbii sanskrite, Subiectul Suprem al dialogului lor nu putea fi decît Dumnezeu, Fiinţa Divină, Infinitul Divinităţii.

Pentru a exprima divinitatea incognoscibilă, kabbaliştii din Provenţa şi Spania (secolele XII - XIII) au utilizat termenul En-Sof, "Infinit", care decurge din doctrina teosofică în conformitate cu care "gîndirea lui Dumnezeu se extinde la nesfîrşit", le-en sof sau ad le-en sof. După anul 1300, ha-En-Sof devine un epitet al divinităţii, în cadrul sistemului de gîndire kabbalistic. En-Sof exprimă desăvîrşirea absolută a Fiinţei Divine, în care nu există distincţii sau diferenţieri. Formele de revelare ale acestei desăvîrşiri exclud orice acces al cunoaşterii omeneşti către natura spirituală, transcendentă, a Fiinţei Divine. Paradoxal, existenţa lui En-Sof în calitate de cauză infinită primordială poate fi dedusă numai din natura finită a fiecărui lucru existent, din însăşi existenţa creaţiei. Realitate absolută, En-Sof este desemnat drept "cauză a tuturor cauzelor" (sibah ha-sibot, ilah ha-ilot) sau "rădăcină a tuturor rădăcinilor" (shoresh ha-shorashim), prin rescrierea şi resemnificarea, în manieră kabbalistă, a unor idei aristotelice sau neo-platonice2.

Ipostază ascunsă sau ocultată a divinităţii, Fiinţă Lăuntrică a Fiinţei Divine, En-Sof nu are calităţi sau atribute, dar este activ în mod indirect, imanent, în cuprinsul universului creat, iar stadiile sefirotice ale Împărăţiei lui Dumnezeu, fiinţele şi lucrurile create sînt manifestări ale lui En-Sof