"Mamă, te iubesc, dar nu ca pe United!" - este, cred, cel mai vechi slogan pe care memoria mea de microbist îl înregistrează, şi asta fără ca eu să fi avut vreo legătură aparte cu echipa "şepcilor roşii". La vîrsta la care copiii sînt puşi să-şi cîntărească, stupid şi obstinat, dragostea între cei doi părinţi, mintea mea va fi înregistrat o aparent insolită opţiune. Era, de fapt, în acest slogan, o nuanţă ce îmi apare, retrospectiv, definitorie pentru relaţia pe care am dezvoltat-o, în timp, cu fotbalul, pentru mine chiar regele sporturilor - şi dacă nu îi scriu numele cu majuscule, e pur şi simplu din cauză că ar fi inutil pentru cei care nu înţeleg, şi redundant pentru cei ce ştiu. Într-adevăr, nu era aici o comparaţie, ci, dimpotrivă, un abil, dar limpede camuflat semn al diferenţei.

În fotbal, ca suporter, poţi iubi doar altfel decît o faci în viaţă, într-o - aş zice - altă dimensiune. Spectatorul pătimaş nu este privat de recursul sentimental la care existenţa cotidiană îi îngăduie oricărui om să apeleze după plac, el pur şi simplu nu admite, nu poate admite, o asemenea instanţă, el se condamnă la fidelitate. Pasiunea pentru o echipă este o trăire organică, repercutată în planul reacţiilor fizice şi, de aceea, oricît ar trudi civilizaţia să îi pună microbistului surdina autocenzurii, manifestările sale, asemeni celor ale îndrăgostitului sau ale misticului, exclud, aprioric, ideea de ridicol, iar rezultatul favoriţilor debordează marginile irealităţii imediate, tulburînd lumea simultană a concretului. Aşa se face că implicarea empatică ajunge să o surclaseze pe cea practică, devenind, paradoxal, mai personală.

Da, domnule Radu Cosaşu, aveţi dreptate! Cînd vine vorba de fotbal, timpul se comprimă în amintiri precise. "Graziani! Un pas, doi, trei... şi Duckadam apără!..." cariera mea de stelist conştient are acest deconectant reper iniţial, returu