Ceva ne face să ne gîndim, privind la grupurile cu protocol de intrare, că avangardiştii, dacă lăsăm la o parte castele lor prietenii, erau nişte singuratici. Nu-i o prejudecată care să ne-atingă pe toţi - ştim, de bună seamă, că trăiau, şi ei, în aceeaşi lume literară - dar tot nu ne-am putea închipui un valet al artei pentru artă la masă cu Coşbuc! Ei, bine, se-ntîmplă, şi m-a convins de asta un volum de amintiri, scris de Peltz, în coperta verzui-albastră a Tiei Peltz, şi publicat în 1964 la Editura pentru Literatură. Se cheamă Cum i-am cunoscut şi e o carte de portrete prin care modernitatea laterală, de culoar extrem, face pace cu oamenii restului literaturii, lîngă care, sincer, n-ai vedea-o pusă. Trec, prin amintirile pe care Peltz le scrie, în nostalgia primei tinereţi, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Bacovia, Camil, N.D. Cocea, Barbu Lăzăreanu, Ion Gorun, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Panait Istrati, Bassarabescu, Gherea, Al. Sahia, Jean Bart, Topârceanu. Mozaic de nume şi orientări. Nu e, fireşte, locul şi cazul de sistema unei istorii literare, fiindcă - aflăm din prefaţă, foarte "pe linie", terminologic, cel puţin, chiar abuzînd de clişee - Peltz compune recuperări subiective, simple fototeci cu prieteni, în stare să umanizeze o literatură.

Luaţi, de pildă, o veche întîmplare nouă, despre venirea unui tînăr autore într-o redacţie culturală (acolo, în broşura lui Peltz, Facla, la anul 1916), şi despre covîrşitoarea putere a hazardului în asemenea daraveri. N.D. Cocea, ocupat, primeşte cărţulia de debut a unui aspirant la glorie, complet neinformat (mărturiseşte vocea lui de peste ani) că mai sînt, ca el, cu sutele. Norocul face să i se pară, acidului director de la Facla, original, adică bizar - bună carte de vizită pentru cineva care se va reclama avangardist... - să dea peste un colega de şaisprezece ani abia trecuţi, care scrie de vreo opt. Me