Ati facut deja o confesiune tulburatoare, vorbind despre ispita sinuciderii. Cand v-ati gandit prima oara la acest tip de "iesire din scena", ferm condamnata de doctrina crestina? Cred ca inainte de a fi o problema filosofica, dezbatuta si asumata de existentialisti, ea a fost pentru dumneavoastra un impuls propriu, o forma suprema de recul in fata unei agresiuni insuportabile. Cum vedeti, cum concepeti sinuciderea? Ca pe un eroism sau ca pe o lasitate? Si care sunt "firele de iarba" care v-au ajutat sa nu cadeti in acest gol?

1 decembrie (2005)

S-a apropiat iarna. Inca n-a nins, dar, daca ma uit pe fereastra, vad ca otetarii din curtea vecina au frunzele zdrentuite si vestede. Probabil, foarte curand voi avea prilejul sa regret ca am injurat temperaturile infernale din vara trecuta. Stiti, banuiesc, ca bolnavilor de inima li se recomanda sa se fereasca de frig. Va fi mai dificil, asadar, sa ies din casa pentru a-mi face plimbarile obisnuite si voi duce dorul mirosului de gunoaie dospite de soare care infecteaza, vara, aerul Bucurestiului. Ma tem ca nici zapada casta, inca nemurdarita, pe care o voi descoperi intr-o dimineata ridicand jaluzelele, rezultata (asa mi-o amintesc) dintr-o insomnie a ingerilor, nu va reusi sa-mi dea o perspectiva mai optimista asupra urmatoarelor luni. Vrand-nevrand, voi fi obligat sa invat de la moliile care-si fac numerele de balet prin fata mea, cand se plictisesc sa stea prin ascunzatori, ceea ce n-am invatat de la stoici. Putina detasare. (...)

4 decembrie

Din pacate, modestia impusa de batranete m-a surprins cu garda coborata. Pe la 73 de ani, inca mai alergam dupa troleibuze, sa le prind. Si n-as fi banuit ca, intr-o zi, voi avea relatii aproape tandre cu moliile care m-au urmarit prin toate camerele unde am locuit in Bucuresti (probabil, fac parte din destinul meu). Apoi, brusc, mi-am dat sea