Dintre numeroasele observatii provocate de recentul demers de politica externa anuntat de conducerea PNL, trei - una la nivelul principiilor, cea de a doua de natura strategica si o a treia privind nivelul tactic - necesita o scurta discutie. O problema de principiu Prima observatie vizeaza principiul construirii relatiei dintre politica externa si mecanismele de decizie colectiva la nivel national. Cunoscuta si drept "problema accesului publicului la decizia de politica externa", ea ocupa un loc special in literatura si studiile de specialitate. Ideea centrala este ca mecanismele de decizie democratica in politica externa sunt necesarmente diferite de cele din politica interna. De obicei statele lumii evita angajarea unor proceduri plebiscitare, adica a democratiei directe in acest sector de decizie. Acesta este motivul pentru care putem observa cum chiar si in tarile cele mai democratice sunt construite aranjamente institutionale complexe, organizate pe mai multe nivele ce filtreaza si administreaza informatia, analiza si decizia privind relatiile internationale. Aceste aranjamente constau dintr-o combinatie de institutii de stat, organizatii partinice, segmente ale societatii civile, precum si retele transpartinice si transsectoriale (asa-numitul "establishment de politica externa"). Structura, transparenta sau functionarea lor variaza de la caz la caz. Indiferent insa de forma, peste tot in lume se incearca protejarea zonei deciziei de politica externa in fata fluctuatiilor opiniei publice, a volatilitatii emotiilor colective sau a instabilitatii preferintelor si disputelor politice interne. De asemenea, se incearca constituirea in aceasta zona a unui spatiu procedural al stabilitatii, predictibilitatii si al dezbaterii informate si echilibrate. In acest context, formele de decizie colectiva plebiscitare de tipul referendumului sunt cu totul exceptionale. Nu este