O încântătoare carte această Duminică seara scrisă de Georgeta Horodincă. Şi substanţială pe aproape toată întinderea ei, în cele două sute de pagini dedicate suprarealismului ca aventură poetică şi existenţială. Subiectul era, desigur, extrem de incitant - dar de câte ori nu ni s-a întâmplat să parcurgem redundante şi plicticoase discursuri analitice pe o temă vie şi proaspătă? Suprarealismul respiră, aici, profund, cu întregul său corp doctrinar şi cu exuberanţa gesticulantă specifică avangardiştilor. Puncte importante de Manifest şi amendamente la ele, broşuri explicative şi pamflete ucigătoare, excluderi ale deviaţioniştilor de la "supra-linie" şi alianţe încheiate cu diverşi eretici: istoria explozivă a mişcării e recompusă cu acuitate critică şi talent expozitiv. Nu însă linear, în maniera unei istorii literare tradiţionale, în care distanţa dintre punctele temporale e acoperită prin acumulare de date şi fapte culturale. Autoarea pare că porneşte la drum cu gândul în altă parte, într-o stare melancolică, nostalgică, fără determinarea şi concentrarea criticului lansat către obiectul său de studiu. O ştire de ziar, din 2002, privind scoaterea muzeului particular al lui André Breton la licitaţie o indignează, făcând-o totodată mai atentă la diversele semne de resuscitare a interesului pentru suprarealism. O expoziţie, Revoluţia suprarealistă, cu mare succes de presă şi de public, o alta cu opera lui Magritte, comemorarea şi, parţial, "reabilitarea" lui Aragon: tot atâtea evenimente de pe scena pariziană ce reproiectează în prim-plan suprarealismul, "după un sfert de secol de cvasiuitare". În aceste circumstanţe - dar, presupun, nu datorită lor exclusiv -, Georgeta Horodincă purcede la lectura unor articole de tinereţe scrise de Ovid S. Crohmălniceanu, ambele dedicate fenomenului (iradiant, strălucitor, învingător, aproape clasicizat imediat după al doilea război m