Despre felul nefericit în care premierul Tariceanu si ministrul sau al Apararii au încercat sa forteze o retragere rapida a trupelor romanesti din Irak s-a vorbit destul. Aproape toti comentatorii, chiar si aceia favorabili din principiu premierului si ostili presedintelui Basescu, au trebuit sa recunoasca lipsa totala de inteligenta a gestului. S-au notat, desigur, si reactiile severe anglo-americane, amenintarea cu demisia a ministrului de Externe, defectiunea de la votul dinCSAT nu numai a acestuia, dar si a ministrului de Finante, Sebastian Vladescu, un liberal pana acum apropiat de premier. Faptul ca premierul este tot mai contestat în PNL, ca pe plan extern credibilitatea sa (dar si a Romaniei) a fost foarte afectata, ca incapacitatea sa de a coopera institutional cu Presedintia, Ministerul de Externe, CSAT a devenit flagranta îl face de fapt inapt de guvernare. Daca UE n-ar fi cerut cu orice pret "stabilitate" pana la 1 ianuarie 2007, probabil ca zilele sale ca prim-ministru ar fi fost numarate. Asa, din pacate, vom mai vedea destule! Exista însa destul de raspandita reprezentarea ca, desi modalitatea de prezentare pe plan intern si extern a nevoii retragerii din Irak a fost profund eronata,ideea însasi a retragerii este corecta. Mai întai - se spune -, ea ne costa prea mult în vieti omenesti si fonduri. Apoi, cam toti aliatii Statelor Unite au calendare de retragere. Electoratul, în majoritate, doreste retragerea. Apoi - si acesta este deja un argument de fond -, prezenta noastra nu e nici necesara, nici oportuna si, de fapt, nu a fost niciodata altfel. Vin imediat argumentele antiamericane: politica SUA este imperialista si unilaterala, în Irak nu s-au gasit arme de distrugere în masa etc. Dupa parerea mea, chiar trebuie sa stam în Irak, nu indefinit, desigur,dar trebuie sa stam deocamdata. Iar aceasta nu numai din motive de realism politic (sa ne respectam