Prozatorul Bujor Nedelcovici îmi face surpriza de a scoate din uitare două articole pe care le-am publicat anul trecut în România literară: Cine pe cine acuză? (în nr. 29/2005) şi Reflecţiile unui sceptic (în nr. 46/2005). în "Aldine", suplimentul ziarului "România liberă" (nr. din 17 iunie a.c.), se ocupă de ele pe un spaţiu întins, întrecându-l în dimensiuni, cred, pe acela al textelor mele însumate. Pentru că le-a acordat o atât de mare atenţie, m-am simţit obligat să nu-i las gestul fără răspuns.

Despre ce este totuşi vorba? în primul articol mă refeream în esenţă la faptul că darea pe faţă a dosarelor de la Securitate, în felul în care s-a făcut la noi, şi atât cât s-a făcut, i-a pus într-o rea lumină, până la urmă, mai cu seamă pe acei oameni care au fost victime ale funestei instituţii. Mai ales aceştia, spuneam, au fost livraţi dispreţului public, lapidaţi moral, şi nu colaboratorii benevoli ai Securităţii, informatorii din proprie voinţă, şi cu atât mai puţin foştii ofiţeri anchetatori, foştii torţionari, cei care au schingiuit deţinuţii politici prin beciuri pentru a le smulge declaraţiile de colaborare. Şi pe urmă i-au şantajat cu ele. Exemplificam cu Dan Amedeu Lăzărescu şi Ştefan Aug. Doinaş, care la ieşirea din puşcărie semnaseră inevitabilele angajamente şi făcuseră, în baza lor, după cum a rezultat din dosare, note informative. Mai târziu au devenit "cazuri" (Doinaş după moarte), subiecte de linşaj mediatic, puşi la zid moralmente pentru colaborarea forţată cu prigonitorii lor.

Dar nu atât chestiunea lor o puneam în articol, echivalentă, în cazul fiecăruia, cu o dramă, cât a celor care i-au incriminat cu mare patos justiţiar, fără să ţină seama de circumstanţe şi uneori chiar fără să-şi probeze învinuirile cu dovezi indiscutabile (v. în acest sens şi cazul lui Vladimir Streinu, ivit între timp). Sunt terfelite reputaţii în te