Niciodata nu am fost adepta numerelor, a cifrelor exacte si precise. Asta are poate ceva de-a face cu faptul ca matematica a fost cosmarul vietii mele in scoala generala. Ca sa nu mai vorbesc de liceu, cand profesoara de mate, care cred ca intr-o viata anterioara ar fi putut fi gardian SS la orice lagar, a sadit oaresce ganduri de (sin)ucidere printre colegii mei de clasa.
Poate de aici mi se trage incapacitatea de a-mi aminti numere de telefon sau chiar propria varsta - recunosc ca, acum ca am implinit 30 de ani, tind sa ma balbai cand cineva ma intreaba (ce oroare!) cati ani am, si balmajesc ceva de genul "28, ba nu, 26, ba 30". Am avut insa un moment de triumf zilele trecute cand cineva mi-a declarat ca ar fi jurat ca n-am mai mult de 26 de ani.
Euforia a durat doar pana cand un mesaj piaristic mi-a amintit ca am chiar trei decenii batute pe muchie si, mai mult, ca m-am nascut in acelasi an cu o anumita marca de mezeluri (oricum, parca mai bine decat microbistul obsedat care s-a nascut exact in ziua in care s-a inaugurat un anumit stadion din Bucuresti).
In orice caz, din ura mea viscerala fata de matematica in toate formele ei (algebra, trigo, geometrie etc) a iesit si ceva bun: nu sunt obsedata de date. De pilda, spre deosebire de multe dintre prietenele mele care isi amintesc cu cea mai mare exactitate cand si-au intalnit prietenul/sotul (adica anul, luna, ziua, ora si minutul), eu nu-mi torturez jumatatea cu reprosuri de genul: "Bestie fara inima si tinere de minte!!! Cum ai putut sa uiti ca astazi se implinesc doua luni, 4 zile, 5 ore si 15 minute de cand m-ai agatat dupa ce era sa dai cu masina peste mine?" Avand in vedere ca uneori nu-mi amintesc nici propria varsta, e evident ca am uitat complet ziua in care ne-am cunoscut (mai stiu doar ca era, probabil, toamna) sau cand am iesit prima oara la cafea. Spre fericirea lui, pentru ca nu tre
