Am impresia că s-a discutat infinit mai mult despre omul politic, ideologul şi istoricul Nicolae Iorga decât despre scriitor. Şi mi se pare profund nedrept. Opera scriitorului Nicolae Iorga are valenţe nebănuite şi încă insuficient lămurite. Funcţionează în sfera literaturii iorghiste şi o rivalitate internă. Scriitorul (poet, prozator, dramaturg) este eclipsat de istoricul literar de erudiţie fabuloasă şi de criticul literar de direcţie sămănătoristă, foarte limitat în receptivitatea lui estetică, refractar modernităţii. Lăsând la o parte concurenţa firească dintre aceste domenii, în principal dintre literatură şi istoriografie, întrebarea legitimă ar fi: unde să plasăm mai adecvat miza şi performanţele scriitorului Nicolae Iorga, în ce gen literar? Ca poet, cum s-a prezentat la debutul în volumul din 1893, este astăzi complet neinteresant şi vetust. Ca dramaturg, a fost foarte productiv, exploatând subiectele istorice, dar abundenţa retorică îl face greu de suportat. Şi totuşi, I. Negoiţescu l-a considerat pe Iorga funciarmente un dramaturg, în fondul originar al personalităţii sale: "Concepând istoria ca teatru, Iorga impune elementelor ei caracteristice să fie integrate într-o construcţie dinamică" - afirmă criticul în sinteza sa din 1991. În viziunea sa grandioasă, Iorga înfăţişează "tragedia acestui neam omenesc", desfăşurată în scene, acte şi conflicte, susţinute de personaje fabuloase. Lui I. Negoiţescu nu-i place memorialistica din O viaţă de om sau din Oameni cari au fost, pentru că portretele nu au vivacitate şi consideră, concluziv, că "din atâta putere expresivă, din atâta operă istorică şi publicistică, probabil că, literar, va rezista cel mai bine, ca un corpus solid închegat şi organic, teatrul lui Iorga, în marginile încăpătoare a vreo cincisprezece drame (ceea ce e considerabil). Restul imens, oricâte parţiale ecouri prelungi ar avea, nu constituie