Cultura muzicală occidentală are la bază personalitatea muzicianului complet, definit prin contopirea creatorului de muzică cu interpretul. Compozitorul a fost întotdeauna interpret: el producea lucrări pe care le cânta fie singur, fie cu un grup de prieteni muzicieni, care la rândul lor erau de multe ori compozitori-interpreţi. Odată cu apariţia dirijorului în Baroc, faţetă mai rafinată a interpretului, compozitorul se adaptează, preluând şi acest rol.

Cu cât înaintăm spre şi în secolul 21, cu atât observăm cum compozitorii încep să piardă contactul cu actul interpretării şi ethosul lui. Acest lucru declanşează marea criză a conştiinţei creatoare de muzică. Desprinsă de actul redării şi păstrată în mediul steril al unei mecanici abstracte, compoziţia devine tehnologie: un fenomen elitist, lipsit de reală capacitate de a se înnoi. Contactul cu realitatea interpretativă, cu muzica în stadiul de formare, de izbucnire din suflet, în fapt singurul mijloc care poate asigura acel influx de supraomenesc, acea sclipire care ne face nebuni pentru o clipă - este anulat cu precizie chirurgicală.

Compozitorul scrie ceva şi aşteaptă ca interpretul să cânte ceea ce a scris. Relaţia se mărgineşte la binomul "eu scriu-tu cânţi". Dar acest lucru e prea puţin. Interpretul nu e o maşină: el are propriile sale idei, vrea să fie iubit pentru ce cântă, vrea să răspândească frumuseţe în jurul său. Astfel că divorţul între unul şi altul devine foarte previzibil.

Dar interpretul nu se lasă. Îşi zice: în marea de lucrări muzicale ermetice, vor mai fi existând câteva care să semnifice cu adevărat ceva, dar cu siguranţă acestea nu sunt prea multe. Şi începe să le caute şi să le îmbunătăţească cu ştiinţa lui. De aceea, asistăm în contemporaneitate la un fenomen interesant. Interpretul preia iniţiativa şi propune o cale de ieşire din impas. El devine crea