Spuneam, cu referire la precedentul volum de versuri al lui Dinu Flamând, Tags (Editura Dacia Internaţional, 2002), că poezia sa este una intens existenţială, fundamentată ideatic pe o serie de binoame antitetice. Cel definitoriu pentru volumul Tags este prezenţă vs. absenţă. Dilemele legate de propria existenţă, de locul său în lume, sunt pe deplin legitime în cazul unui scriitor de certă notorietate care, în urmă cu şaptesprezece ani, trecut binişor de vârsta juvenţei atotbiruitoare, a ales calea unui exil (aurit?), departe de familie, de prieteni şi de viaţa literară în care ocupa o poziţie bine definită. De la Paris, unde trăieşte în prezent, Dinu Flămând ştie cel mai bine că "Partir c'est mourir un peu" şi este legitim să se întrebe în ce măsură urmele trecerii sale prin această lume (literară românească, dar nu numai) sunt încă vizibile, au o altă consistenţă decât celebrele litere-desene, pictate cu spray-ul pe ziduri.
Tot un binom antinomic stă la originea volumului frigul intermediar. De această dată binomul cu încărcătură existenţială cel puţin la fel de intensă este trecut vs. viitor. Contradicţia dintre percepţia asupra sensului şi a finalităţii celor două concepte care compun termenii acestui binom şi fiinţa umană se răsfrânge dramatic asupra prezentului. Scindat între tinereţe, percepută ca stare de normalitate, şi inevitabilitatea bătrâneţii (să nu uităm că, incredibil pentru cine îl cunoaşte cât de cât pe Dinu Flămând, poetul este în pragul celebrării celor şaizeci de ani) eul liric trăieşte din plin angoasele unei vârste incerte. Nesiguranţa este maximă, certitudinile tinereţii se relativizează, condiţia omului se revelează ca fiind una slabă, de pascaliană trestie aflată în bătaia vântului. Pe măsura trecerii timpului, întrebările se înmulţesc, revelaţiile devin tot mai dureroase pentru că - nu-i aşa? - bătrâneţea, ca şi moartea, este o
