La aproape 15 kilometri de Alesd, ascuns in mijlocul unei paduri de fag, se inalta un castel cu o istorie zbuciumata.
Anevoie isi fac loc cateva firicele de lumina printre crengile fagilor care acopera muntele. In spatele perdelei de intuneric cu aroma de rasini si flori de padure a ramas Alesdul, toropit in amiaza de vara.
La rascrucea care rasare din padure, dupa cativa kilometri de drum modelati in serpetine, vegheaza un Crist rastignit. In stanga troitei se leaga drumul care se arunca, abrupt si intunecat, spre varful muntelui. Cand incepi sa crezi ca batranii fagi ai Muntelui Ses au inghitit orice urma de soare si ca umbli bezmetic, prin padure, intr-un miez de noapte aburit de razele albastrii ale lunii, drumul te arunca in poarta cabanei de la Ocolul Silvic. La cativa pasi, acolo unde poiana se largeste generos intr-o pajiste de flori, castelul priveste din turnurile inalte peste intunericul inalt al fagilor. Suntem in Poiana Florilor.
VECHI SI NOU. Castelul e din piatra, poarta e din lemn. Doi dulai se reped la noi. Dupa cateva ezitari hamaite, incep sa dea din coada si se lasa mangaiati.
Strasnice sunt zidurile castelului, chiar daca, din loc in loc, piatra ranjeste de sub tencuiala cazuta. Doar acoperisul din tabla e nou. Si cam nepotrivit, asa cum straluceste in soare, deasupra zidurilor vechi. L-au pus maicutele in urma cu cativa ani, cand au preluat cladirea.
Vecina de curte cu falnicul castel e o biserica legata dintr-un lemn afumat de vreme. E mica, iar vecinatatea cu fosta resedinta nobiliara o face sa para un desen abia schitat in carbune.
MAICUTELE. Una din ferestrele de la etaj s-a deschis. Doua maini ies dintr-un vesmant negru si incep sa trebaluiasca grabite. E o calugarita care da zor cu pregatirile pentru hramul bisericutei din curte (de Sfantul Ilie).
E tanara si timida. Dar nu se teme de salbaticia lo
