Un roman întru totul neobişnuit reuşeşte să fie Gravură în mi bemol (Editura Humanitas, 2006) al lui Cristian Robu-Corcan. Straniu prin tema care se diluează picaresc şi muzical pe pagini întregi, rafinat până peste aşteptările vremii prin scriitură, arborescent fără a fi stufos şi exotic în absenţa geografiei, opul acesta pare a veni, totuşi, de nicăieri. Desigur, nu cade pe un teren steril, se pot oricând stabili conexiuni, nu şi paternităţi sau filiaţii. E o carte pe care puţine altele o anunţă, dar pe care destule o primesc în rîndul lor. Se întâmplă, de pildă, în literatură, ca personajele-muzicieni să evolueze aproape întotdeauna sub o genialitate care naşte utopii sonore ori apocalipse carnavaleşti (aşa cum în filme li se întâmplă puştilor înzestraţi pentru matematici). Dar de aici şi până la contrucţia romanescă vădit "contaminată" muzical care e Gravură în mi bemol distanţa e apreciabilă. Personajul violonist nu schimbă - cântând - numai lumea lui, el modifică chiar structura şi ritmul cărţii...

S-ar putea reproşa romanului lui Cristian Robu-Corcan tocmai detaliul teoretic al abaterii de la regulile genului. Mă grăbesc să adaug: de la mai toate regulile, fără vreo excepţie notabilă. Narativitatea lui nu are de-a face cu realul, ci cu viziunile psihedelice de factură romantică. În linii mari şi cu o doză de umor, l-am putea asocia cu cartoon-ul Yellow Submarine al celor de la The Beatles sau cu filmul The Wall al trupei Pink Floyd. Aceeaşi derogare de substanţă faţă de legile percepţiei şi mai ales faţă de legităţile redării, acelaşi slalom discret printre certitudini. Practic, nu atât faptul că se întâmplă bizarerii contează, cât mai ales nuanţele consemnării acelor bizarerii. Ceea ce se petrece nu e chiar de nepovestit (căile romanului sunt destul de netede, la urma urmei) dar e doar o variantă obţinută prin consens. Ne putem întreba oricând da