Gradina Cismigiu, restaurantul Monte Carlo
Ileana Radulescu, Pompa de apa
Bulevardul Elisabeta
Intrarea la Teatrul National Bucurestiul e prea putin epic. Chiar daca in ultima vreme interesul pentru el s-a redesteptat, Orasul este prezent mai ales in eseistica. Adica in incercarea de a-l defini, de a-i descifra mentalitatile, atitudinile, specificul. Cosmopolit, fragmentat, incoerent, cu contraste de-a dreptul aberante - atat in secolul XX, cat si in secolul XXI -, acest megapolis este greu de cuprins intr-o poveste sau intr-o constructie epica. De cele mai multe ori, el este fundalul derularii unor existente venite din afara lui sau este prezent ca topos al lumii marginalizate, de fapt al acelei lumi de tranzitie - nici tarani, nici oraseni, nici plugari, nici muncitori - care, prin melanjul de credinte, obiceiuri, cutume, este pitoreasca si deci mai usor de descris.
Marele roman Craii de Curtea Veche (in fapt, o naratiune, dupa cum inclin sa-i dau dreptate lui G. Calinescu) proiecteaza sfarsitul lumii romantice a secolului al XIX-lea intr-un oras "imaginat" tocmai spre a potenta aceasta decadere levantina, in care nimic nu e grav, dramatic, ci totul este, sau poate fi, fi luat mult mai lejer, mai neserios, mai superficial. Se confrunta lumea crepusculara misterioasa, a noptii, cu aparitiile sale ciudate venite din hrubele (la propriu si la figurat) ale orasului cu lumea zilei, a actiunilor negustoresti.
Fascinatia noptii si a misterului - a relicvelor, pentru ca si ei sunt niste relicve, le zice Gorica Pirgu - nu este resimtita decat de spiritele superioare (Pasadia, Pantazi, Ilinca din neamul Arnotenilor), in timp ce spiritele diurne sunt flecare, pragmatice, adica demne de dispret (Gore Pirgu, dar si pandantul sau feminin - Mima Arnoteanu).
De aceea, orasul nici nu capata consistenta, ramane difuz si imprecis (c
