Prima zi a Festivalului Văii Mureşului a fost una caniculară. Ideea că un singur grad în plus ne-ar trece dincolo de punctul de fierbere ne-a fost însă spulberată atunci când l-am văzut în acţiune pe Petru Bîta, din Ruşii Munţi. Stătea lângă forja încinsă, acţionând mânerul "foalelor" pentru a aţâţa focul în care se înroşea o bucată de fier. "Eu sunt căuaciul satului. Nu ştiţi ce-i căuaciul? Îi fierarul. Omul care face scoabe, face potcoave, potcoveşte caii. Eu asta fac de o viaţă. Şi orice altceva ce înseamnă lucrul cu fierul încins şi bătut pe ilău", ne-a spus repede Petru Bîta, grăbit să se întoarcă la forja în care fierul era numai bun de format. L-a luat din jarul încins, l-a aşezat pe ilău şi cu ciocanul greu de 25 de kg a început să îl bată. Cu mişcări ritmice, egale, a ciocănit în câteva minute un capăt al fierului, dându-i forma dorită. Apoi, cu aceleaşi mişcări dibace, a aşezat celălalt capăt al fierului între cărbunii încinşi, a mai acţionat de câteva ori dispozitivul foalelor şi doar după aceia s-a şters pe frunte cu mâneca suflecată a cămăşii. Apa curgea şiroaie pe faţa meşterului, dar căuaciul a spus că transpiraţia nu e de la căldură, ci de la efort.

Pasiune de o viaţă

În lumea satului tradiţional, căuaciul era un om de bază – omul pe care ţăranii ştiau că se pot bizui atunci când aveau nevoie să ascută coasa, sapa sau lopata, când aveau de potcovit un cal sau de făcut vreo construcţie în bătătura casei. Şi atunci tot el era de ajutor pentru că îmbinările erau fixate cu scoabe zdravene şi rezistente. Chiar şi talpa roţii carului, tot căuaciul o încercuia. Şi câte şi mai câte lucruri nu avea de făcut într-o zi un asemenea meseriaş. Astăzi, din toate acele lucruri s-a păstrat doar amintirea. Cuiele, diblurile speciale şi colţarele metalice au luat locul scoabelor. "Se mai folosesc când şi când. Dar munca unui fierar astăzi e aproape speci