Imi amintesc adeseori cu placere de un episod din timpul primei mele vizite in Japonia, vizita care era si prima mea in strainatate, cu exceptia celor trei saptamini petrecute in Bulgaria pe vremea cind aveam zece ani si din care nu imi amintesc prea multe. Episodul respectiv a avut loc la Ministerul Afacerilor Externe (Gaimusho) al Japoniei, unde, pentru grupul nostru de noua tineri din tari din Europa de Est, fusesera organizate conferinte tinute de mari personalitati academice ale tarii gazda. Eram acolo romani, polonezi si slovaci, unii mai mult, altii mai putin investiti in studiul tarii samurailor si a florilor de cires. Momentul cel mai extraordinar din timpul acelor conferinte menite sa ne spuna noua, tinerilor saraci din zona saraca a Europei, despre miracolul economic al unei alte tari sarace de la capatul pamintului alb, moment care mie unul mi-a ramas intiparit in minte pentru totdeauna si pe care il povestesc adeseori cu placere este acela in care toti cei noua straini din sala am realizat ca avem ceva in comun. Am realizat ca venim din aceeasi zona a lumii, ca avem mult mai multa cultura in comun decit ne vine sa credem, ca avem mult mai multe cuvinte in comun decit credeam si ca, una peste alta, daca e sa ne comparam cu japonezii, toti cei noua din sala, sintem, pina la urma, extrem de similari. Catre finalul sejurului nostru de studii in Japonia, noi, cei noua est-europeni, ne refeream la noi insine, in discutiile pe care le-am avut cu studenti japonezi de la varii universitati, spunind: “noi, europenii”.
De-a lungul anilor am remarcat adeseori aceeasi tendinta a europenilor de a se identifica ca grup cultural unitar atunci cind sint pe alte continente. Am mai scris despre asta si cu alte ocazii, iar de data aceasta nu vreau decit sa adaug ca, daca vrem sa vorbim despre o esenta a Europei si europenitatii, aceasta poate fi identificata atun
