Dedic acest articol lui Nicolae Manolescu. Domnia sa m-a invatat ca pot iubi cartile si altfel.
Exista mai multe moduri de a citi o carte. “Criticii ratiunii pure” i se pot aplica mai multe grile de lectura, in functie de ceea ce-l intereseaza in acel moment pe specialist: o poate citi ca pe o lucrare de metafizica, sau de ontologie, sau de epistemologie, dar lectura poate fi in acelasi timp hermeneutica, teologica, morala etc. In aceeasi carte exista mai multe carti, urmind ca propriul nostru orizont sa faca alegerea.
Dar nu despre lectura profesionista doresc sa vorbesc acum. Dincolo de ea, o carte iti ofera si alte informatii, as indrazni sa spun chiar alte variante exemplare si deloc neglijabile. Folosind acelasi exemplu, urmarind sublinierile pe un exemplar al tomului kantian imprumutat de la biblioteca, poti afla daca cititorii dinaintea ta l-au inteles sau nu, si ce anume au inteles. Mai mult, fiecare lectura reinvie opera, o aduce in actualitate, o reinterpreteaza cu ajutorul cititorului, al intereselor, pasiunilor, suferintelor lui. Punerea in scena a unei opere de arta, avea dreptate Gadamer, nu este cu nimic mai prejos decit opera “in sine”, ci reprezinta chiar actualizarea uneia dintre potentele ei.
Iata de ce iubesc cartile subliniate, pe care lectorii anteriori si-au lasat marcile sufletului lor. O prietena, profesionista si ea in ale literelor, citeste fara sa sublinieze, preferind fisarea pe calculator. Cartile ei ma intristeaza, mai ca nu le pot citi. Sint carti mute, reci, nu imi transmit nimic. Ma intimpina cu ostilitate, cu refuzul subtil, ma obliga sa ramin in exterioritatea lor. Intotdeauna am comparat asemenea carti cu fetele batrine, cu virginele ajunse la o anumita virsta, sau pur si simplu cu oamenii care considera actul de a face dragoste doar un instrument scirbos dar necesar pentru perpetuarea
