Luna aceasta, Adi a implinit sapte ani. Nimeni nu i-ar da insa mai mult de doi: copilul sufera de nanism hipofizar. E pitic. Doua camere, despartite de-o tinda. Intr-una, câteva haine de bune, asezate frumos intr-un dulap primit de pomana. In cealalta, o soba pe care odihneste intr-o cana de pamânt un muc de lumânare stins devreme, sa nu se consume. Sute de muste zac lipite pe-o fâsie de plastic ce atârna in locul becului. Un goblen prost infatisând un inger cu porumbei pe perete si, sub el, doua paturi tari, rupte, de paie. Asta este toata averea familiei Sandoi, strânsa cu grija, in opt ani de casnicie. Iar intre toate, sta asezata cu dragoste comoara cea mai de pret: Adrian, rod al dragostei lui Georgel pentru sotia lui, Gina. Are sapte ani, dar arata de doi Cu picioarele strânse la gura si ferit de plapuma mare, albastra, aproape ca nici nu se vede. Iar daca se ridica in piciorusele firave - la fel: un prichindel subtire, din care numai ochii sclipesc jucausi precum argintul viu. Sa aiba trei, patru anisori - ar zice oricine il vede pentru prima data. Si s-ar insela. Pentru ca Adrian Florin Sandoi este baiat mare: are sapte ani batuti pe muchie chiar luna asta. Este insa pitic. Asa cum l-au diagnosticat medicii din Craiova si Bucuresti, sufera de nanism hipofizar. „Nu stiu de la ce s-a intâmplat... ca suntem aproape de combinat, ca nu am fost eu in regula... De la nastere am avut probleme“, povesteste Gina, urmarind atenta gângania de om. „Sarcina a fost grea, eram saraci, ca n-aveam dupa ce bea apa. Am stat o vreme la un cumnat, care ne-a dat afara. Mâncam ce apucam, munceam... L-am facut la sapte luni si am stat cu el inca doua pâna a prins in greutate si am putut sa-l aduc acasa. Am luat-o de la lingura cu barbatu': n-aveam usa, nici geamuri, dormeam pe jos. Nu stiu ce copil ar fi fost sanatos in conditiile astea...“. „Muncim, traim pentru el!“ Cu toate aceste