Succesul tau profesional a inceput cu un film: Liceenii. Aveai doar 18 ani cand ai ajuns, pe neasteptate, celebra. Cum e sa fii cunoscuta de toata lumea, aratata pe strada cu degetul?
- E si frumos, dar si greu. Cui nu-i place sa fie flatat, laudat, oprit pe strada sau in tramvai, pentru autografe? Pe de alta parte, este insa si foarte obositor. Intri intr-un soi de stereotipie. Din fericire, la mine nu s-a-ntamplat. Mereu am simtit un disconfort cand am fost recunoscuta dincolo de scena, e ca si cum vine cineva la tine, da cu degetul si zice: "Ia sa-ncerc si prajitura asta". Desi nu sunt o persoana salbatica sau nesociabila.
- Prajitura cu Liceeni a fost, totusi, grozava. Un succes fulminant pentru anii aceia. Iti mai amintesti gustul ei?
- Momentul Liceenilor a venit cand tocmai ma pregateam sa incep o cariera in muzica. Participasem la vreo cateva festivaluri si la o emisiune foarte la moda pe vremea aceea, care lansa viitoare vedete: "Steaua fara nume". Unde am luat trofeul. Eram o fetita haioasa si foarte naturala. Imi placea sa fac exact ce simteam. Am aparut pe scena cu niste rochite croite de bunica mea, mi-am facut codite fiindca asa mi se parea mie ca e sic... Ei, si acolo m-a remarcat o parte din echipa de realizatori de la Liceenii. Am fost chemata la probe, la Buftea. Regizorul filmului, Nicolae Corjos, zice ca au fost cam o mie de tineri, inclusiv studenti sau absolventi de Atf, care au dat probe. S-au cerut replici din film, iar probele se dadeau in cuplu. S-a intamplat ca eu sa fac echipa chiar cu Stefan Banica Jr., iar cuplul nostru a placut cel mai tare si am fost alesi. Eu eram in clasa a douasprezecea, ma pregateam de bac. Am fost bucuroasa sa incep filmarile, desi, sincer, nu-mi prea dadeam seama ce se intampla si, evident, nici nu puteam sa anticipez succesul. Nebunia s-a declansat dupa premiera care a avut loc
