Stimata si mult indragita "Formula As",
Am oscilat multa vreme intre a va scrie sau nu, stiind faptul ca sunt multi altii mai necajiti decat mine. Dar singuratatea si dorul de tara au fost mai puternice si iata-ma hotarata sa-mi destainui si eu viata.
Nu stiu daca voi afla publicarea scrisorii mele in revista, deoarece sunt complet izolata, departe, in Grecia, intr-o localitate fara posta si fara telefon. Dar iata pe scurt povestea: sunt o pensionara care a avut de luptat cu necazurile inca de la varsta de un an cand, printr-un accident nefericit, mama m-a crescut mai mult prin spitale, iar in ultimii ani ai vietii, a fost total imobilizata la pat. Tatal meu a modelat ca profesor generatii intregi de elevi, eu, personal, primind o educatie aleasa. Dar soarta n-o cunoaste nimeni, asa ca m-am casatorit "ca pe timpuri", astfel ca scumpa mea mama sa nu plece la cele vesnice fara sa ma vada "la casa mea". Ar fi prea mult de scris si nu vreau sa va rapesc timpul, asa ca-n final, va spun doar ca a fost o casnicie nefericita, soldandu-se cu un divort si doi copii mici ramasi la mine. Am luptat din rasputeri pentru a nu separa copiii, mi-am schimbat domiciliul in cautarea unui loc de munca, desi toti se mirau ce curaj am sa plec in necunoscut, fara casa, fara masa, cu doi copii (4 si 6 ani) si batranul meu tata. Am reusit sa depasesc multe greutati, ma straduiam sa nu le lipseasca nimic copiilor, muncind in mai multe locuri, dar a venit Revolutia si-n scurt timp m-am trezit "somera". Atunci m-a parasit curajul si am fost la un pas de sinucidere (consideram ca e mai bine sa ramana o pensie copiilor de pe urma mea, stiind ca voi gasi foarte greu un alt post). Dar a trecut si asta (dupa un tratament in spital) si in final am reusit sa ma redresez si sa ma pensionez. Dar ce folos? Copiii mei, pe care-i consider buni (cat au fost elevi erau la "panoul de onoa
