Presedintele ne cere sa avem incredere nelimitata in discernamintul sau. Dar noi sintem patiti.

„Ori de cite ori voi constata discrepante in solutiile pronuntate, voi utiliza institutia gratierii, permitindu-mi chiar sa judec“. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai periculoase afirmatii ale sefului statului de la preluarea mandatului si a survenit intr-un discurs pina atunci ireprosabil, tinut in fata magistratilor. Tentatia de a o aplauda e uriasa.

Justitia are imaginea pe care o are si da cum nu se poate mai bine sa vina cineva, un judecator suprem, din afara castei, care sa puna lucrurile in ordine. Daca examinam insa ce este, de fapt, gratierea, vedem ca Basescu nu si-a ales cel mai potrivit instrument pentru a pune buna rinduiala in Justitie.

E mai presus de orice dubiu ca gratierea este un act eminamente arbitrar al sefului statului. Legea gratierii detaliaza doar procedurile de urmat, dar nu da nici un indiciu privind motivatia pe care trebuie sa o dea presedintele cind semneaza decretul de gratiere.

Desigur, un presedinte poate motiva mai bine sau mai prost, mai convingator sau nu o gratiere, dar asta tine exclusiv de relatia sa cu opinia publica, nu exista nici o constringere legala aici.

Ion Iliescu si-a motivat gratierea lui Miron Cozma prin argumente de ordin social, dar a stirnit un urias scandal: opinia publica a intuit ca fostul presedinte avea, de fapt, o datorie istorica fata de liderul minerilor. Iliescu a platit pretul politic corect.

De un an si jumatate, Basescu cheama cetatenii sa aiba incredere in institutii si preseaza asupra acestora din urma sa arate ca merita aceasta incredere. Comentatori cu nervii slabi au tipat cind Basescu s-a dus la CSM si a maturat pe jos cu cei de-acolo in public. Gasesc ca este una dintre formele legitime prin care un presedinte poate pune