- Social - nr. 134 / 11 Iulie, 2006 Pentru a intelege contextul in care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minoritatilor maghiare din tarile vecine Ungariei, elaborata de fostul guvern Orbán, este necesara o scurta rememorare a situatiei din primii ani de dupa 1989. Implozia sistemului comunist a marcat in toate fostele tari socialiste din estul si centrul Europei o revigorare a nationalismului. In Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renasterea revizionismului, iar in tarile vecine acesteia a iredentismului minoritatilor maghiare. Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemneaza noua fata a revizionismului ungar care, pentru a se incadra in spiritul documentului final de la Helsinki, a reconditionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin "mijloace pasnice" la actuala conjunctura politica din Europa. In anii '90, neorevizionismul a cunoscut o veritabila explozie si s-a desfasurat pe trei fronturi coordonate intre ele: fortele politice conservatoare, nationalist-sovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din tarile vecine ei si emigratia ungara din Occident. In cazul Romaniei (dar si al Serbiei si Slovaciei), actiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebita virulenta in anii 1990 - 1994, in perioada guvernului condus de Jozsef Antal, cel care s-a declarat "sufleteste" prim-ministrul a 15 milioane de unguri si a procedat ca atare. Folosindu-se de avantajul ca facuse deja cativa pasi spre Europa civilizata, Ungaria a actionat concertat pentru a impiedica accesul Romaniei in organisme inter nationale, precum Consiliul Europei, sub pretextul discriminarii minoritatii maghiare. In paralel, a fost demarata o dubla campanie _ diplomatica si de imagine in mass-media internationale _ in scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care sa asigure un statut special Tr